Umbră. Neliniște. Era acolo. Stătea înfrigurată într-un colț- doar o amintire a ceea ce a fost. Mâna îi cădea amorțită dintre faldurile păturii, iar degetele amorțite, rar îi mai erau cuprinse de câte un spasm. Se gândea, se gândea la tot ce făcuse și nu reausea să își limpezească nicicum mintea încâlcită.
Durere.
S-a ridicat și s-a privit în geamul murdar- minciună.
Nu mai însemna nimic, era aruncată în uitare și condamnată să-și privească din nou și din nou sfârșitul. Nu mai rămăsese nimic pentru ea, acum mai rămăsese doar un recipient pentru sufletul la fel de gol că și ea.
S-a așezat la loc pe podeaua rece.
Era singurul lucru pe care îl mai putea simți- se detașase. Nu mai era aici și îi era mai bine. Era pierdută în lumea ei, în gânduri demult uitate, era închisă atât de adânc în subconștientul sau încât era aproape fericită.
Pe chip îi rămăsese întipărit un zâmbet vag, naiv și prostesc. Era pierdută, pierdută de orice mai însemna umanitate, conștiință și realitate. Era în siguranță acum și nimic nu o mai putea afecta. Era propria sa prizonieră.
Ochii erau goi, sticloși, lipsiți de expresie, goliți de sclipire- rămăsese doar o carcasă. Era acolo, atât de reală și concretă și totuși atât de lipsită de materie, atât de fantomatică. Și totuși nimeni nu o ajuta, rămăsese acolo aruncată fără speranță.
În mintea ei, în lumea sa liniștită, lumea care îi creea acel zâmbet, îi era mai bine ca aici. Răutatea oamenilor nu o mai poate ajunge acolo, gândurile sale nu-i pot face rău și totuși, uneori, noaptea se cutremură și plânge încet, inconștient- își aduce aminte. Revine la realitate. Își amintește răutatea oamenilor și asta îi era suficient s-o facă să se crispeze de durere.
În gândurile ei nu mai exista răutate, exista doar vid. Și era mai bine. Era un gând ce nu o putea răni, existența nimicului însemna pentru ea totul.
Într-o zi se ridică și privi pe geamul murdar. De sus, oamenii păreau minusculi, ca niște mici puncte colorate ce se mișcau, luminile orașului i se reflectau în privirea goală. Zâmbi stângaci și pupilele i se măriră, ca unui copil ce primește o jucărie. Deschise geamul, lăsând pătura care i-a fost scut atâta vreme, să-i cadă de pe umerii goi. Rânji și își întinse picioarele de-a lungul pervazului, stând în șezut pe marginea geamului. Privi în jos, fascinată de luminile amețitoare și plonjă înspre ele.
Era fericită acum. Nu știa, dar se arunca fix în brațele lumii de care fugise toată viața.
Urlete În Noapte 