Sublimă încântare

uiiiiiiUmbră. Neliniște. Era acolo. Stătea înfrigurată într-un colț- doar o amintire a ceea ce a fost. Mâna îi cădea amorțită dintre faldurile păturii, iar degetele amorțite, rar îi mai erau cuprinse de câte un spasm. Se gândea, se gândea la tot ce făcuse și nu reausea să își limpezească nicicum mintea încâlcită.
Durere.
S-a ridicat și s-a privit în geamul murdar- minciună.
Nu mai însemna nimic, era aruncată în uitare și condamnată să-și privească din nou și din nou sfârșitul. Nu mai rămăsese nimic pentru ea, acum mai rămăsese doar un recipient pentru sufletul la fel de gol că și ea.
S-a așezat la loc pe podeaua rece.
Era singurul lucru pe care îl mai putea simți- se detașase. Nu mai era aici și îi era mai bine. Era pierdută în lumea ei, în gânduri demult uitate, era închisă atât de adânc în subconștientul sau încât era aproape fericită.
Pe chip îi rămăsese întipărit un zâmbet vag, naiv și prostesc. Era pierdută, pierdută de orice mai însemna umanitate, conștiință și realitate. Era în siguranță acum și nimic nu o mai putea afecta. Era propria sa prizonieră.
Ochii erau goi, sticloși, lipsiți de expresie, goliți de sclipire- rămăsese doar o carcasă. Era acolo, atât de reală și concretă și totuși atât de lipsită de materie, atât de fantomatică. Și totuși nimeni nu o ajuta, rămăsese acolo aruncată fără speranță.

În mintea ei, în lumea sa liniștită, lumea care îi creea acel zâmbet, îi era mai bine ca aici. Răutatea oamenilor nu o mai poate ajunge acolo, gândurile sale nu-i pot face rău și totuși, uneori, noaptea se cutremură și plânge încet, inconștient- își aduce aminte. Revine la realitate. Își amintește răutatea oamenilor și asta îi era suficient s-o facă să se crispeze de durere.

În gândurile ei nu mai exista răutate, exista doar vid. Și era mai bine. Era un gând ce nu o putea răni, existența nimicului însemna pentru ea totul.

Într-o zi se ridică și privi pe geamul murdar. De sus, oamenii păreau minusculi, ca niște mici puncte colorate ce se mișcau, luminile orașului i se reflectau în privirea goală. Zâmbi stângaci și pupilele i se măriră, ca unui copil ce primește o jucărie. Deschise geamul, lăsând pătura care i-a fost scut atâta vreme, să-i cadă de pe umerii goi. Rânji și își întinse picioarele de-a lungul pervazului, stând în șezut pe marginea geamului. Privi în jos, fascinată de luminile amețitoare și plonjă înspre ele.

Era fericită acum. Nu știa, dar se arunca fix în brațele lumii de care fugise toată viața.

Poem

Gănduri. Gănduri simple, complexe, perverse, inocente… sinucigașe. Atât de multe gânduri, atât de puțin timp să le cântarești destul, să îți dai seama de consecințe.

Durere. O durere mai mare ca alta. Viață. O viață mai scurta ca alta. Incorectitudine. Viețile oamenilor ar trebui să fie toate la fel. Să meargă toți acasă și să plângă sau toți să fie fericiți. Ce importanță acorda un om veșnic fericit momentelor vesele? Niciuna, știe că acestea vor mai veni și trece nepăsător prin viață, ignorant ți mediocru.
Întuneric, toamnă, frig… sărbătoare. Sărbătoarea morților. Se spune că în seara de Halloween, spiritele morților se întorc la cei dragi și în unele culturi, oamenii se costumau pentru a speria sau a se integra printre aceste spirite. Eu niciodată nu m-am costumat de Halloween sau să merg la colindat după bomboane. Și nici nu m-a vizitat vreodată vreun spirit drag.

A fost frumos cât a durat. Mint. Nu a fost frumos. Viața nu a fost frumoasă. M-a lovit din fiecare parte, cu fiecare ocazie. M-a lovit atât de crunt încât rănile nu se vor mai vindeca vreodată. A fost atât de crudă cu mine, fără ca măcar să-i fi făcut ceva. Am vrut doar să fiu fericită. Chiar nu am fost egoistă. Nu mi-au plăcut oamenii egoiști. Dar acum e prea târziu.

Îmi pare rău că se întâmplă așa. Chiar îmi pare, dar e prea mult și pentru mine. O să-mi fie dor de toți. De prieteni, de locurile pe unde îmi pierdeam orele uitându-mă la cer și fredonând câte o melodie folk. O să-mi fie dor de toate cuvintele din suflet pe care le-am primit. O să-mi fie dor de vocea lui. O să-mi fie așa de dor de el. O să-mi fie dor de viața mea, de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă Viața nu are fi fost așa o mamă vitregă. O să-mi lipsească surprizele și glumele, serile de vară, zilele la piscină, momentele când fântâna arteziană împrăștia particule de apă spre noi răcorindu-ne pielea, pozele amuzante, jocurile prostești si copilărești. O să-mi lipsească să simt aerul de primavară gâdilându-mi pielea, o să-mi lipsească tornada de frunze toamna, și bătaia cu bulgări iarna. O să-mi lipsească să trăiesc.

Privesc pe geam la lumea de afară.

Atât de superficiali- o zi din viața mea le-aș da, sunt sigură ca ar privi diferit apoi lucrurile. De sunt toți așa de veseli?! Nu înțeleg. Realizez că nu este din cauza costumelor, a măștilor, a bomboanelor. Este din ființa lor. Ei se pot bucura, ei au motive. Eu nu am motive? Sunt sigură că dacă aș avea m-aș bucura mereu.
Masca mea în această seara de Halloween s-a spart și a căzut. A lăsat vederii o față brăzdată de răni adânci și deschise. A lăsat vederii un machiaj scurs și ochi plânși. A lăsat vederii rimel scurs, amintiri, suspine si durere. Iar sub pleoapele înroșite de plâns, se află o pereche de ochi tulburați de lacrimi, ce și-au pierdut scânteia. Și o dată cu ea, a pierit si spiritul meu.

Viața însăși și-a scos masca în fața mea și m-a lovit fixându-mă cu privirea. Nu mai era vesela, calmă și perfectă- era meschină și urâtă. În loc de zâmbet luminos avea colți ascuțiși și tăioși- jignirile si vorbele grele care îți sunt aruncate de cei dragi. În loc de privire senină, era încruntată și avea ochii întunecați- toate acele priviri dezaprobatoare care te fac să te simți ca și cum tot ce faci este greșit, te fac să te simți bun de nimic.
Nu vreau să regret, deși știu că se va întampla. Nu regret decât că nu am fost în stare să lupt mai mult de atât, că nu am putut să fac mai multe cu viața mea, că trebuie să termin atât de repede. O să am regrete mai mari dacă voi continua să mă las rănită de Viață.

Vreau să îmi scriu poemul, vreau să prind aripi, vreau să rămân în inimile tuturor prin arta mea.

Mi-am luat stiloul și călimara și am început să scriu. Precum cuvintele aluneca pe foaia pală de hârtie, simt cum viața se scurge din mine. Simt cum las în urmă 16 ani lungi și chinuiți, cu prea puține momente fericite, iar în ultimele clipe, îi mai văd o dată-toți cei care mi-au oferit puținele amintiri plăcute, se întorc pentru ultima dată în mintea mea. Ei vor uita cum arătam, pozele nu le vor aduce aminte de răcoarea pielii mele, de vocea mea deseori spartă și răgușită, de răsul meu atăt de viu și atăt de trist, vor uita cum sclipeau ochii mei și apoi se umpleau de lacrimi. Așa e făcută mintea umană, să șteargă și să arunce în uitare pe cei ce pleacă.

O să mă-ntorc iar astă seară, fiind Halloween, și o să vă cânt și o să vă îmbrățișez cât de mult pot. Îmi pare rău că plec așa, precum o lașă, dar chiar era prea mult. Să m-așteptați în fiecare an, o să revin de Halloween… Sunt moartă și mi-am scris un poem.

Stiloul era lama, și foaia-ncheietura, să nu mă plângeți dragilor, căci eu rămân cu voi.

Vampirismul energetic – cele 7 tipuri de vampiri

Berry ☾:

Absolut magnific articolul

Originally posted on caleaspretine:

Avem in jurul nostru un invelis energetic – numit aura – care e menita sa ne protejeze impotriva atacurilor energetice din afara. Un om calm, cu sufletul linistit si impacat, are un invelis energetic intact, sanatos, fara portiuni subrezite sau sparturi. Cind sufletul este insa nelinistit, cind omul traieste in fiecare zi emotii negative – ura, furie, iritare, invidie (pizma despre care se vorbeste si in scrierile crestine) etc. – aura il slabeste, se subtiaza, apar fisuri care se largesc, deschizind acces vampirilor energetici, ca si bolilor si nenorocirilor de tot felul.

La fel cum scoarta copacului trebuie sa ramina intacta pentru a feri copacul de fel si chip de paraziti, tot asa si aura noastra este menita sa ne protejeze, sa ne apere. De aceea, este indicat sa eliberam emotiile negative, sa ne pastram calmul si ne vom mentine aura intacta, ferind-o de fisuri, ceea ce ne va face intangibili…

View original 6,978 more words

Singuri

Sa ne imaginam ca am fi numai noi, singuri, printre necunoscuti. Oare  am trai in continuare iubindu-ne sau am lua-o fiecare pe cai diferite?  Ai putea sa traiesti cu mine tot timpul? Ne-am descurca? 

Ar fi nevoie sa renunt la toate placerile mele pentru a fi in regula? As mai putea sa fiu copilaroasa si sa ma prostesc sau ar trebui sa fiu matura ca sa reusim? Tu m-ai sprijini si m-ai ocroti sau te-ai satura de mine si ai pleca, devenind si tu un strain? De cate sacrificii ar fi nevoie pentru a nu ne pierde in cotidian, pentru ca dragostea sa nu se topeasca si sa alerge departe de noi, pentru a nu interveni monotonia? Ai ramane copil sau te-ai crispa si desi ai fi langa mine, as vedea in tine doar un strain? Imi este frica stii, imi este frica de schimbare. Imi este frica de faptul ca ai putea sa te schimbi radical, nu ma refer doar la maturizare, ca ti-ai schimba gusturile si eu as ramane doar o bucata uitata si negustata, plictisitoare, plana. Poate ma insel, dar acum, sunt un copil si uneori ma mai sperie chiar si intunericul, necunoscutul. 

Nu vreau sa crezi ca nu am incredere in tine. M-as arunca in viitor cu tine oricand, sa infruntam necunoscutul impreuna, sa fim mereu impreuna.  Chiar nu cer prea mult, nu? Nu vreau sa par sufocanta si nici nu vreau sa crezi ca te folosesc precum un medicament, mereu  dependenta de tine. Defapt cred ca asta e iubirea, nu? Sa simti nevoia de a fi cu acea persoana mereu; nu stiu, nu ma pricep, sunt doar un copil rece si fara inima. Asa ca tu sa-mi spui cum e cu iubirea. Te rog. 

Daca am trai singuri? Undeva in viitor, pierduti, fara timp si spatiu, m-ai tine alaturi? Mi-ai vorbi frumos? M-ai ajuta sa inteleg cum sta treaba cu viata si cu aceste atasamente? Ai avea rabdare ca si cu un copil mic? 

Sa-ti spun ce cred eu? Cred ca ma vei arunca dupa ceva vreme sau vei disparea  pur si simplu. Nu vreau sa generalizez, chiar cred ca esti o persoana diferita, am vazut asta deja, doar ca nesiguranta si-a facut un loc prea mare in sufletul meu. Tot ce a mai ramas din fiinta mea este o cochilie goala, plina cu nesiguranta, regret si necunoscut. Imi sunt o persoana extrem de straina mie. N-ar trebui sa fie asa, dar uite ca este. 

Daca am fi singuri, ei bine. Iti promit ca ma voi schimba, voi lasa de o parte toate mofturile si voi fi o persoana matura. Iti garantez.

Nu vreau sa suferi si nu vreau sa ma lasi, am nevoie sa fii acolo si aici cu mine. Te rog. 

Roșu

Poti vedea? Nu este doar o culoare. Nu este doar rujul care il port pe buze, nu este doar oja indrazneata, nu este doar culoarea parului meu, nu este doar culoarea pe care obrajii mei o capata atunci cand imi spui ceva care imi atinge sufletul cu rasuflari moi si calde. Nu, este mai mult de atat. 

Este sangele care iti pulseaza prin vene, este culoarea lichidului care isi schimba ritmul cand iubesti, rosu este sangele care alearga nebun prin artere,  ajung la inima mai repede decat de obicei, doar sarutand. Rosu este lichidul ce isi face loc spre suprafata cand te ranesti, doar sa iti arate cat puternic este.

Este focul care arde, aruncand scantei incaintatoare in cerul senin, vara, cand stai cu capul pe umarul sau, ascultand soapte mangaietoare. Este gura pe care o saruti cu atat de multa inflacarare, incat, din roz, buzele devin rosii si infierbantate. Este albul ochilor transformat in rosu din cauza oboselii; oboseala pe care o capeti  vorbind  pana tarziu doar cu o persoana, doar fiindca stii ca atunci cand veti termina conversatia, vei dori sa o reincepi si iti doresti sa fii acolo, cu mana intr-a sa si sa petreci toata noaptea vorbind, pana cand pleoapele ti se inchid de la sine si continui in vis povestea.

Rosu este viata care pulseaza in fiecare. Este organ viu si prezent, omnistient. Implicat. Este mandrie si manie. Este dorinta arzatoare, nestapanita si reala.

Oglindă

Uita-te in oglinda! Ce vezi? Aceleasi cearcane, aceiasi ochi spalaciti, aceleasi buze palide, acelasi par ciufulit? Asa ma gandeam si eu. Nu-ti place ce vezi, nu? Asa ma gandeam si eu. De ce nu iti place? Imperfectiune, inteleg. Si crezi ca exista cineva perfect,  cineva cu care sa te poti compara?  Asa ma gandeam si eu. Si totusi te incapatanezi, chiar daca stii ca nu poti atinge asa numita perfectiune. De ce nu te multumesti cu tine insuti? Crezi ca nu te iubeste nimeni, inteleg. De ce crezi tu asta? Complexe, inteleg. De ce le-ai lasat sa apara? Nu stii, ma gandeam eu.  De ce nu le inlaturi? Nu poti, inteleg. Si ce faci ca sa inlaturi aceste ganduri despre complexe? Te ranesti, inteleg. Si durerea te duce mai aproape de perfectiune? Asa ma gandeam si eu. Durerea iti provoaca vreo placere? Asa ma gandeam si eu. De ce nu pot eu intelege? Crezi ca eu nu ma simt complexata? Oh, ba da. Doar ca eu am invatat sa ma accept cu defectele mele. Ca ma mai plang ocazional- mofturi de copil. Dar stiu ca exista persoane care ma accepta exact asa cum sunt. Nu neaparat ca aspect, ci si ca mentalitate. Am atat de multe defecte si totusi sunt inconjurata de oamenii minunati, in mare parte. De ce nu profiti de viata ta. Oh, deja ti-ai distrus-o, inteleg. Si crezi ca nu mai poti face nimic? Inteleg.

Uita-te in oglinda! Ce auzi? Jigniri, cuvinte descurajatoare, tipete, rasete rautacioasa? Asa ma gandeam si eu. De ce nu le raspunzi?  Nu mai poti, inteleg. De ce nu explici care este problema cu tine? Nu mai poti, inteleg. De ce nu jignesti si tu? De ce nu tipi si tu? De ce nu razi si tu? Nu mai poti, inteleg. Si cum te feresti de aceste cuvinte? Ah, nu te feresti. Si nu te dor? Asa ma gandeam si eu. Si de ce nu te ascunzi de ele? Nu mai are rost, inteleg. De ce le lasi sa te loveasca? Oh, nu le mai poti respinge, inteleg. Iti e frica de unele voci? Asa ma gandeam si eu. De ce renunti asa usor? Oh, nici nu ai luptat vreodata cu ele. De ce nu le lasi in urma? Oh, acum esti ca o cochilie goala, fiecare cuvant bate in tine cu o forta ucigatoare, inteleg.

Uita-te in oglinda! Vezi viitorul? Foarte bine, si ce iti arata? Moarte, inteleg. De ce moarte? Oh, toti murim, inteleg. Dar de ce iti arata tie moarte acum? Mai este pana la batranete. Oh, stii ca este aproape. Nu va venit natural moartea asta, nu? Asa ma gandeam si eu. O sa continui sa te ranesti, nu? Inteleg. Si nu iti este mila de cei care tin la tine? Oh, crezi ca nu exista persoane de genul. Exista copil naiv. O vei face acum? Inteleg. Nu iti va fi dor de mine? Am inteles, e prea tarziu. Si totusi, chiar nu vrei sa mai stai putin sa vorbesti cu mine? Inteleg. Nu sparge oglinda. Nu te taia cu ea. Oh, prea tarziu.  Sa ai grija, sa nu ma uiti. Mi-a facut placere si mie. Viata e frumoasa, sa stii. Merita traita. Sa-mi spui cum canta ingerii, da? Oh, unde mergi tu nu exista ingeri?

Inteleg…

Scrisoare 1

Draga C,

Nu ne stim de multa vreme si totusi simt ca te cunosc de o viata. Cliseic, stiu. Dar totusi, asa este. Nu este genul ala de apropiere fizica, de atractia vizuala, este rezonanta aceea spirituala pe care o simti cand doua minti sunt pe aceeasi lungime de unda, cand tu si acea persoana ganditi la fel si va completati propozitiile sau va “luati vorba din gura”. In felul asta am simtit. Si sigur nu m-am inselat.

Alt cliseu ar fi sa iti spun: „ Incep prin ati spune <<Multumesc!>>”, dar se pare ca numai asa ma pot exprima si altii au simtit asa inaintea mea, iar mintea mea obosita si incurcata nu poate sa creeze alte  multumiri si adresari mai originale.

Deci multumesc. Pentru ce? Pentru tot. Care tot? Fiinta ta, modul in care nu ma bruschezi, modul in care ma suporti cu toate capriciile si mai ales pentru faptul ca, desi poate nu intelegi pe deplin ce se intampla cu mine, iti dai silinta si incerci sa intelegi si sa ma sprijini si asta inseamna mai mult decat orice terapie a vreunui psiholog.

Imi este frica, normal, ca vei disparea si tu ca toate celelalte persoane care au fost asa de importante in viata mea, dar nu pot decat sa sper si sa cred ca nu o sa te ranesc in vreuna din crizele mele. Ar fi cu atat mai rau, cu cat, atunci, in momentele de criza, nu imi stiu ce zic, nu am control.

O sa continui spunandu-ti ,,Imi pare rau!”, macar cu asta sa fiu originala. Nu prea am vazut cerandu-se scuze in scrisori de multumiri, dar asta nu e doar o scrisoare de multumire si nu este a oricui. Este a lu’ Berry. Este a mea. Pentru tine. Imi pare rau pentru firea mea rece si inchisa. Dar altfel nu pot fi, nu inca. Defapt, nu stiu cum sa fiu altfel, nimeni nu a  avut rabdarea sa ma invete.

E ciudat, in mintea mea, am tatea sa-ti zic si scriu in minte scrisori de mii de pagini, dar aici, in fata faptului implinit, cand trebuie sa transcriu, paginile scrise in mintea mea devin niste coli simple, albe. E frustrant. Dar o sa-mi treaca. Candva, o sa-ti spun toate astea si inca de mii de ori mai mult, in fata.

Acum tu dormi si e bine. Somnul tie iti face bine. Pe mine doar ma face sa devin confuza. Esti o persoana blanda si buna si meriti sa te odihnesti.

In zadar incerc sa iti scriu tot ce am in cap- nu pot. Nu pot sa ma eliberez si sa-mi las toate gandurile la vedere, la gandul ca vei vedea ce scriu. Nu acum.

Noapte buna :) 

Somn?

Dupa cum bine stiu prietenii mei, ma confrunt cu niste insomnii grave. Nu cred defapt ca este insomnie, ci doar o stare; sper sa nu fie trecatoare pentru ca imi este bine asa. 

Nu simt nevoia de a dormi. Desigur, niciodata nu am fost tipul care sa doarma de la ora 00:00, dar nici sa stau treaza toata noaptea, fara sa dorm, fie si 4 ore. Totusi, imi este bine asa, nu ma simt obosita, iar cearcanele mele nu sunt cu nimic mai diferite decat inainte.

Am citit si niste carti despre somn care m-au facut sa imi schimb perceptia asupra acestui fenomen. Regret ca nu mai am cartea la indemana sa pot sa aduc aici un mic citat si nici nu mi-am notat vreunul in caietul meu de citate. Poate o sa caut totusi unul pe google. Iata:

Somnilocviu

Cu gratie si gravitate ai iscat
Un val ce-ntrece fortele lunare
Si-n narcolepticii tai ochi am spionat
Orbirea noptii, poate-un rau mai mare.
Pupila fixa, de ce vrei sa tip
Cand, insomniac, incerc sa-mi aflu partea
Citindu-mi viitorul pe nisip
La pranz? „Ce calmă si cioplită-i moartea”,
Si cum ma rog ca din uitare-adanca
Schimbarea sa apară. Numai zorii
Sa ma salveze-ar fi in stare inca
Printr-un potop de s-ar impotrivi terorii,
Iar casa somnului de-ar inunda-o toata
Cu o lumina gata sa inece
Fantomele ce vor pleca deodata
Avertizand solemn in noaptea rece:
Vei mai dori o viata spre-a socoate
Ce gratie aveai, ce gravitate.
Nu este cine stie ce, mai ales ca nu l-am cules eu cu mana mea, am dat un simplu copy-paste poeziei pe care Robert i-a scris-o Sarei, acolo in carte.
Sa revin la subiectul meu, da. Nu pot dormi, dar nu ma supar. E frumos, am mai mult timp sa fac ce imi place. Daca la ora asta as fi dormi nu as mai fi scris acest post, nu as mai fi corectat 4 capitole din vechea mea poveste si nu m-as fi gandit la celelalte doua pe care planuiesc sa le scriu. Si la cea despre Reincarnare pe care vreau sa o termin, pentru simplul fapt ca mi-am pierdut scanteia de a scrie. Cartea trebuia scrisa pentru anumite persoane si avand in vedere ca ele au plecat din viata mea, a plecat cu ele si flacara mea de a scrie despre ele. O sa le scriu totusi niste scrisori de multumire, desigur, pe care nu o sa le trimit.
Am prostul obicei de a devia de la subiect. Nu e ADHD, e doar mintea mea care nu s-a mai exprimat de multa vreme asa, adica prin scris.
De ce nu pot dormi? Nu simt nevoia. Mi se pare o pierdere de vreme. Daca as continua sa dorm 8-9 ore pe  noapte, mi-as irosi o treime din viata, ar fi ca si cum as muri la 50 de ani si eu oricum am oroare de faptul ca voi imbatrani. Asa ca e mai bine sa nu dorm. Ma simt mai bine asa.
Ma intreb, prin puterea subconstientului si a auto-stimularii, sa te convingi pe tine ca nu iti trebuie somn, astfel sa nu mai simti deloc nevoia de a dormi, sa nu mai simti deloc oboseala. Ar fi frumos.
  2:21 AM. Asta a fost si postul despre somn. Sec, stiu. In capul meu suna mai bine.
                                                                                                                                                      Berry.

*Justaflashback*

Mi-am recitit scurtele postari de pe blog si am realizat ca in esenta, am exact aceeasi gandire, numai ca acum pot exprima mult mai bine toata acea frustrare.  Mi-am cizelat modul de a scrie.

 Am crescut. Asta e clar. Nu numai fizic, defapt, fizic nici nu prea e mare diferenta. Am crecut ca si mentalitate, mi-am largit- dublat, triplat, orizonturile. Am aflat lucruri noi si am lasat altele in urma. Mi-am schimbat unele principii, dar nu-mi pot da seama inca daca ma vor ajuta. Dar sunt tanara, am timp. O sa gresesc si  nu o sa incetez sa incerc, nu conteaza in ce domenie si sub ce aspect.

Ma simt slefuita, mai stralucitoare decat eram cu o zi inainte, doar pentru ca am avut oameni buni si frumosi in jurul meu. Am dat de persoane care m-au ajutat enorm si m-au facut sa imi dau seama de adevarata valoare a vietii, atat cat pot sa o inteleg eu la varsta mea; mi-au aratat lucruri frumoase si m-au facut sa am incredere in mine si cel mai important- m-au invatat cum sa inlatur durerea.  Am vazut ca daca tin suferinta in mine, golul care nu ma lasa sa respir, se mareste si ma inghite cu totul, facandu-ma sa ma pierd pe mine insami. Am ales o metoda foarte eficienta, care  mi se potriveste- scrisul.  

Am inceput sa scriu cand ma simteam suparata, neinteleasa, efectiv doborata. Inainte citeam, dar efectul calmant se regasea doar atata timp cat citeam. Dupa ce inchideam cartea sau terminam textul, totul revenea.

Cred ca am scris prea mult si prea aberant, asa ca o sa incerc sa ma opresc aici. Sper. Cred. Okay, poate o sa mai scriu aici un mic citat, citez un prieten foarte bun si special. Citatul imi place in mod special, asa ca sper ca o sa va placa si voua. :) 

Corpurile sunt recipiente pentru suflet.

Boala

Acum cateva zile, luni defapt, tocmai spuneam ca nu m-am mai imbolnavit de pe la inceputul lui 2012… Ei bine, nici la 15 ore de la relatarea povestii mele fantastice, m-am imbolnavit.

Exact de ce imi era frica- gatul. Adica, mi s-au inflamat ganglionii, si daca  continua astfel, va fi nevoie iar de injectabil. De ce spun iar? Pentru ca asa mi s-a intamplat in ultimele 3 runde de boala. Acum un pumn de antibiotice, care, sper sa isi faca efectul, si, culmea, scutire pe o zi. Acum trebuie sa merg la scoala, avand scutire doar pe ziua de ieri, desi mi se pare ca s-a agravat, gatul tot la fel de dureros fiind si  acum am inceput sa stranut din 10 in 10 minute.

Daca o sa mi se faca rau azi la scoala- doctorita va avea ceva de discutat cu mine dupa ce imi revin.

Trebuie sa ma imbrac mai gros ca de iarna, nu pentru ca asa imi spun parintii, ci pentru ca imi este mie foarte frig: manusi, fular, fesulet, haina groasa, blugi, colanti, plover. Si s-ar putea sa nu fie de ajuns.

Urat!

Eu stau in banca la liceu, cu verisoara mea, si bineinteles ca am imbolnavit-o si pe ea, ca deh, spiritul familiei, spiritul de a imparti. In total in clasa noastra cred ca sunt vreo 5 cazuri de raceala, viroza cu o usoara forma de pneumonie, eu, indreptandu-ma spre laringita, cum nu se poate mai frumos.

Uf, gata cu acest post ca trebuie sa ma pregatesc pentru liceu, mirobolant! O ora imi ia numai sa ma imbrac cu toate hainele.

 Ciuss~~ 

Hapciu!